...because somebody cares!

Ioana a crescut într-un orfelinat din Romania. Ca mulţi alţi colegi, avea foarte puţină încredere în ea şi nici o speranţă pentru un viitor fericit.

Lucrând la acest orfelinat, scopul meu era să ofer speranţă şi să le sporesc orfanilor încrederea în ei, de asemeni să le pun la dispoziţie materiale şi programe educaţionale menite să îi pregătească pentru viitor.

Am întâlnit-o pe Ioana, pentru prima dată, în centrul de calculatoare organizat de noi la orfelinat. Era cea mai timidă, modestă şi discretă dintre toţi.

Faptul că se apropia sfârşitul anului şcolar ne-a condus la iniţierea unui program şi anume deschiderea unei „case de tranziţie” pentru câţiva dintre orfanii care terminau liceul şi trebuiau să părăsească instituţia. Ioana a fost selectată şi ea pentru acest program. Era fericită că avea unde să plece şi se putea baza pe cineva care să aibă grija de ea, dar în acelaşi timp era speriată şi tristă pentru că trebuia să părăsească orfelinatul care a fost casa ei pentru atâta timp.

Ioana era o eleva bună, însă cu o experienţă academică limitată, speranţele ei de a obţine un job decent erau cel mult limitate. Aşadar, i-am înscris pe ea şi pe alţi elevi la nişte cursuri de formare pentru secretariat şi am instalat câteva calculatoare ca să poată lucra pe ele. În tot acest timp am încercat să-i facem pe aceşti tineri să simtă că fac parte din familia noastră. Ioana, mai ales, a crescut (a evoluat) alături de noi şi de copiii noştri. Îmi aduc aminte prima oară când ne-a spus: „Nu am ştiut niciodată ce e iubirea, până am întâlnit familia voastră.”

Aşa cum Ioana primea ajutorul şi încurajarile noastre, avea şi frumoasa calitate de a dori să transmită mai departe aceleaşi lucruri altor persoane. Ne insoţea în vizitele noastre la familiile nevoiaşe, ne ajuta la pregătirea pachetelor cu haine şi facea tot ce putea să ne mulţumească pentru ajutorul primit.

Într-o zi, chiar înainte de Crăciun, când Ioana ne ajuta la „magazinul gratuit” deschis pentru cei mai saraci oameni din oraş s-a întâmplat o dramă. Mama Ioanei, care o abandonase la naştere şi o văzuse de trei ori în toata viaţa ei, a intrat în magazin, fiind pe lista celor eligibili pentru a beneficia de ajutor. Deşi Ioana nu a avut niciodată nici un fel de relaţie cu mama ei, a recunoscut-o când a intrat şi mi-a şoptit: „Aceea este mama mea.”

Am observat cum femeia şi-a concentrat privirea asupra Ioanei, apoi, cu raceală, s-a întors cu spatele şi a început să îşi aleagă haine. Ioana a început să plângă şi s-a ascuns în camera din spate, unde soţia mea şi ceilalţi au încercat s-o consoleze. Am abordat-o pe mama ei şi i-am spun că fata pe care tocmai o văzuse era fiica ei, Ioana. Femeia mi-a răspuns: „Da, ştiu. O voi saluta după ce îmi găsesc lucrurile necesare.”

Nici asistenţii sociali prezenţi şi nici eu nu puteam înţelege atitudinea acestei femei fără sentimente. Într-un final i-am spus: „Doamnă, o cunosc pe fata dumneavoastră de un an şi jumatate. Vreau să ştiţi nu numai că este o elevă silitoare, dar că este şi o persoană cu suflet bun căruia îi pasă cu adevarat de cei din jurul ei. Va realiza ceva bun cu viaţa ei şi ar trebui sa fiţi mândră de asta.”

Nepăsătoare, mama Ioanei a ieşit din magazin. Puţin timp mai târziu, s-a intors şi a schimbat câteva vorbe cu fiica ei. Când discuţia s-a terminat, Ioana, zâmbind printre lacrimi, ne-a spus din nou cât de recunoscătoare este pentru a avea alături familia noastră şi pentru că noi am fost lângă ea când propria sa familie nu a fost.

Ioana a plecat din casa noastră „de tranziţie”, dar nu şi din inimile noastre. După ce a lucrat un timp într-o companie de telefonie mobilă, a intrat în asistenţă socială şi acum lucrează în Anglia cu copii. Încă îşi petrece majoritatea timpului liber ajuntându-şi semenii în diferite moduri. Nu mai este prea timidă pentru a putea înfrunta lumea şi ajută să facă din aceasta un loc mai bun pentru cei din jurul ei.