Children’s story

Ioana a crescut într-un orfelinat din Romania. Ca mulţi alţi colegi, avea foarte puţină încredere în ea şi nici o speranţă pentru un viitor fericit.

Lucrând la acest orfelinat, scopul meu era să ofer speranţă şi să le sporesc orfanilor încrederea în ei, de asemeni să le pun la dispoziţie materiale şi programe educaţionale menite să îi pregătească pentru viitor.

Am întâlnit-o pe Ioana, pentru prima dată, în centrul de calculatoare organizat de noi la orfelinat. Era cea mai timidă, modestă şi discretă dintre toţi.

Faptul că se apropia sfârşitul anului şcolar ne-a condus la iniţierea unui program şi anume deschiderea unei „case de tranziţie” pentru câţiva dintre orfanii care terminau liceul şi trebuiau să părăsească instituţia. Ioana a fost selectată şi ea pentru acest program. Era fericită că avea unde să plece şi se putea baza pe cineva care să aibă grija de ea, dar în acelaşi timp era speriată şi tristă pentru că trebuia să părăsească orfelinatul care a fost casa ei pentru atâta timp.

Ioana era o eleva bună, însă cu o experienţă academică limitată, speranţele ei de a obţine un job decent erau cel mult limitate. Aşadar, i-am înscris pe ea şi pe alţi elevi la nişte cursuri de formare pentru secretariat şi am instalat câteva calculatoare ca să poată lucra pe ele. În tot acest timp am încercat să-i facem pe aceşti tineri să simtă că fac parte din familia noastră. Ioana, mai ales, a crescut (a evoluat) alături de noi şi de copiii noştri. Îmi aduc aminte prima oară când ne-a spus: „Nu am ştiut niciodată ce e iubirea, până am întâlnit familia voastră.”

Aşa cum Ioana primea ajutorul şi încurajarile noastre, avea şi frumoasa calitate de a dori să transmită mai departe aceleaşi lucruri altor persoane. Ne insoţea în vizitele noastre la familiile nevoiaşe, ne ajuta la pregătirea pachetelor cu haine şi facea tot ce putea să ne mulţumească pentru ajutorul primit.

Într-o zi, chiar înainte de Crăciun, când Ioana ne ajuta la „magazinul gratuit” deschis pentru cei mai saraci oameni din oraş s-a întâmplat o dramă. Mama Ioanei, care o abandonase la naştere şi o văzuse de trei ori în toata viaţa ei, a intrat în magazin, fiind pe lista celor eligibili pentru a beneficia de ajutor. Deşi Ioana nu a avut niciodată nici un fel de relaţie cu mama ei, a recunoscut-o când a intrat şi mi-a şoptit: „Aceea este mama mea.”

Am observat cum femeia şi-a concentrat privirea asupra Ioanei, apoi, cu raceală, s-a întors cu spatele şi a început să îşi aleagă haine. Ioana a început să plângă şi s-a ascuns în camera din spate, unde soţia mea şi ceilalţi au încercat s-o consoleze. Am abordat-o pe mama ei şi i-am spun că fata pe care tocmai o văzuse era fiica ei, Ioana. Femeia mi-a răspuns: „Da, ştiu. O voi saluta după ce îmi găsesc lucrurile necesare.”

Nici asistenţii sociali prezenţi şi nici eu nu puteam înţelege atitudinea acestei femei fără sentimente. Într-un final i-am spus: „Doamnă, o cunosc pe fata dumneavoastră de un an şi jumatate. Vreau să ştiţi nu numai că este o elevă silitoare, dar că este şi o persoană cu suflet bun căruia îi pasă cu adevarat de cei din jurul ei. Va realiza ceva bun cu viaţa ei şi ar trebui sa fiţi mândră de asta.”

Nepăsătoare, mama Ioanei a ieşit din magazin. Puţin timp mai târziu, s-a intors şi a schimbat câteva vorbe cu fiica ei. Când discuţia s-a terminat, Ioana, zâmbind printre lacrimi, ne-a spus din nou cât de recunoscătoare este pentru a avea alături familia noastră şi pentru că noi am fost lângă ea când propria sa familie nu a fost.

Ioana a plecat din casa noastră „de tranziţie”, dar nu şi din inimile noastre. După ce a lucrat un timp într-o companie de telefonie mobilă, a intrat în asistenţă socială şi acum lucrează în Anglia cu copii. Încă îşi petrece majoritatea timpului liber ajuntându-şi semenii în diferite moduri. Nu mai este prea timidă pentru a putea înfrunta lumea şi ajută să facă din aceasta un loc mai bun pentru cei din jurul ei.

Ramona (cazul Ramonei) a fost, poate, cea mai mare provocare dintre toate fetele care au ieşit din CP2. Ea nu a primit niciodată afecţiune din partea nimănui şi asta se vedea în comportamentul ei. Îi lipseau chiar şi cele mai simple gesturi sociale şi intra mereu în probleme. Chiar şi atunci când a urmat câteva cursuri gratuite de calculatoare şi de limba Engleză, Ramona nu s-a străduit deloc sa înveţe. 

Ramona a fost abandonată la naştere şi nu şi-a cunoscut niciodată părinţii sau vreo altă rudă. Când a venit timpul să plece din instituţia în care a crescut, ne-a implorat să o luăm la „Casa de tranziţie FAVOR”. Directorul instituţiei şi toţi superiorii ne-au sfătuit să nu facem acest lucru. Dar, după ce ne-am rugat lui Dumnezeu să ne lumineze, am considerat că trebuie să-i dăm Ramonei o şansă. I-am spus Ramonei că, pentru a putea face acest lucru, trebuie ca ea să aibă măcar o diplomă de liceu. Ea s-a compromis că va termina liceul la seral timp de trei ani şi, totodată, va lucra într-o fabrică în timpul zilei, ca sa o acceptăm. Nimeni nu a crezut în totalitate că va îndeplini acest compromis. Dar i-am spus că, dacă e atât de hotărâtă, vom face tot ce putem să o ajutam să îndeplinească acest lucru. În următorii trei ani, Ramona şi-a dat silinţa şi a reuşit să-şi atingă scopul: a terminat liceul. În tot acest timp au fost, de asemeni, multe teste şi pentru noi deoarece păreau că problemele şi nevoia ei de ajutor nu vor înceta niciodată.

După ce a terminat liceul, Ramonei i s-a oferit un loc de muncă în Italia. Acolo a avut grijă de un copil şi, în ultimii doi ani, de nişte persoane vârstnice. A ţinut legătura cu noi sunându-ne periodic. Într-o zi, Ramona m-a sunat şi m-a rugat să o ajut să găsească o cameră în Bacău. A spus că a muncit din greu şi a reuşit să strângă destui bani ca să cumpere o cameră mică. Era un vis împlinit pentru o fată care nu a vut niciodata un loc al ei şi pe care nimeni o credea în stare să realizeze ceva vreodată. Am fost foarte mândri de ea ştiind că, în tot acest timp îndelungat, a avut puterea interioară să lupte din greu ca să realizeze ceva. Totuşi, nu ştiam dacă banii strânşi de ea vor fi suficienţi pentru a putea cumpăra chiar şi o cameră micuţă.

În prima zi de căutare am găsit o cameră foarte mică, dar curată, la un preţ egal cu suma de care dipunea Ramona. În plus, locuinţa fusese scoasă la vânzare chiar în acea zi! Când proprietarii au fost de acord să aştepte plata pentru câteva săptămâni, am ştiut că am găsit ce căutam. Am reuşit să semnez un pre-contract în numele Ramonei pentru a fi sigur ca locuinţa va fi a ei şi, câteva săptămâni mai târziu, Ramona a venit în Bacău să termine actele.

Ramona mi-a spus atunci: „Eu nu voi locui în această cameră. Pentru moment, vor locui aici doi prieteni de la orfelinat şi nu trebuie să plătească pentru asta.” A fost minunat să vedem cum Ramona, asemeni altor persoane care au beneficiat de programul „Casa de tranziţie”, vrea să împartă mai departe binele care i-a fost făcut. Prietenilor Ramonei, care au luptat încă de atunci (de la plecarea Ramonei de la orfelinat) să plece şi ei, aproape că nu le venea să creadă că Ramona le dă această şansă!

Ramona a plecat cu un sentiment minunat în suflet din doua motive: unul pentru că a reuşit, cu munca ei, să-şi cumpere propria locuinţă şi, doi, pentru că a facut un bine lăsându-i pe prietenii ei să locuiasca în ea. Iar noi, la FAVOR, suntem foarte fericiţi că am ajutat puţin la îndeplinirea acestui vis.